A fost odată ca niciodată o ţară în care nu voia să trăiască nimeni. Toţi locuitorii acelei ţări considerau că fuseseră cumva nedreptăţiţi de soartă pentru că se născuseră acolo. Nu exista unul care să nu îşi dorească să plece, fie că afirma lucrul asta răspicat sau îşi purta dorinţa în suflet şi afişa în exterior masca unei resemnări tacite şi îndărătnice. "Asta este, nu am cerut eu să fiu aici, dar dacă tot sunt, acuma să vedem ce o sa faceţi cu mine, na!"
Locuitorii acelei nefericite ţări trăiau într-un provizorat perpetuu. Clădirile pe care le construiau erau făcute să se dărâme peste câteva anotimpuri, de străzi nu mai vorbim, chiar şi băncile din parcuri se prăbuşeau după câteva zile.
"Nu merită", ziceau ei "să investeşti în aşa ceva, că oricum se strică. Ei, dacă am trăi în altă parte, s-ar schimba socoteala."
Singurele lucruri pe care le prețuiau erau maşinile personale deoarece le vedeau ca pe un mijloc de a ajunge în locul unde ar fi meritat să trăiască.
Primăvara, când peste casele de chirpici se prăbuşea câte un deal despădurit ai cărui pomi arseseră mocnit în vatră pe timpul iernii, lumea ridica din umeri. La ce te puteai aştepta de la ţara asta? Dacă în iarnă vreun binevoitor l-ar fi tras pe proprietar de mânecă, atenţionându-l asupra pericolului, acesta ar fi replicat sec: "La primăvară sper să nu mai fiu aici".
Până când într-o zi, biata ţară plictisită de atâta nerecunoştinţă, şi-a strâns pădurile, lacurile şi munţii, s-a scuturat de gunoaie şi a plecat încetişor, cine ştie unde...poate în Canada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu